Opinii - Comentarii

Am devenit atat de violenti aparatori ai nonviolentei incat am ajuns sa vorbim despre drepturile omului in termeni de camp de lupta. De manual de razboi.

Ati vazut vreodata desene animate interzise sub 18 ani? Nu ma refer, evident, la simpaticele filmulete porcoase cu Alba ca Zapada si cei sapte pitici ori cu cei trei porcusori homosexuali, filmulete pe care, oricum, nu le difuzeaza nici o televiziune. Nici vorba. Gandesc la acele desene animate de o violenta extrema, total abandonate ideii de distrugere, un soi de abatoare ale mintii si care prezinta doar arme sofisticate, razboaie, maceluri, sange improscat pe pereti si halci de carne pulsanda. Pot fi urmarite, pe cateva canale tv, la orice ora din zi si din noapte. Asa ca au ajuns sa faca parte, oricat am nega asta, din educatia pustanilor nostri. Sa sedimenteze o particica din comportamentul lor viitor. In acelasi timp, canalele de sport - si nu numai - au inceput sa transmita masiv sporturi tot mai aberante si tot mai violente. Au, pare-se, o audienta buna. Incomparabil mai mare decat o emisiune culturala sau un talk-show politic. Nu e nimic grav in asta, nu mor, nici cultura, nici politica doar din atat. Nici Proust nu se uita la televizor, iar Napoleon nu asculta nici macar starea vremii la radio. Dar fiind difuzate en gros, zilnic, obsedant, inoculeaza treptat ideea ca sportul inseamna, inainte de toate, violenta. Sunt, mai sus, doua exemple de tot banale. Plictisitor de vizibile. Nu trebuie sa fii fan Konrad Lorenz sau specialist in istoria naturala a agresiunii, nu trebuie sa teoretizezi faptul ca suntem, prin definitie, ca specie, violenti, pentru a sesiza ca oarece nu e in regula.

Marile mele probleme sunt micile probleme adunate, spunea oarecine. „Marea” educatie e data de micile acte educationale adunate. Bibliotecile nasc savanti iar cartile nasc carti. Normalitatea de fiecare zi educa generatiile tinere, iar firestenia marunta naste civilizatia. Obisnuiti sa lucram doar la nivel grandios, ne scapa aspectele banale care, pana la capat, educa. Ne batem cu discriminarea rasiala, cu cea pe baza de sex sau de porniri sexuale. Protejam obsesiv minoritatile, de orice fel ar fi ele. Am devenit atat de violenti aparatori ai nonviolentei incat am ajuns sa vorbim despre drepturile omului in termeni de camp de lupta. De manual de razboi. Trebuie sa fi terminat o academie militara ca sa fii un bun militant pasnic. Si-n tot acest timp, cand noi ne razboim cu nedreptatea in general, cu lipsa de educatie si marlania guvernelor, cand manifestam la Bucuresti impotriva foametei de Somalia, copiii nostri cresc si invata din lucruri nebagate in seama. Sau luate in serios doar atunci cand ajung fapt de presa, farama de senzational. Mirandu-ne. Mirandu-ne ca fetele de liceu isi trag picioare in gura prin pauze, ca vorbesc atat de porcos incat vacarul satului ar lua-o pe paduri auzindu-le, ca tinerii se duc la stadioane ca la Calugareni sau la Podul Inalt, doar pentru a mai sparge niste capete si pentru a aplica doua, trei lanturi peste picioare, ca au invatat sa-si omoare victimele violurilor si sa ale ascunda prin cladiri parasite, distrandu-se.

Nu vom scapa niciodata de violenta, nici de desenele animate aberante, nici de sporturile cretine. Nu suntem mai violenti decat in urma cu o suta de ani, cu doua sute de ani sau cu un mileniu. Un lucru insa il putem face: macar din cand in cand sa nu ne mai intereseze marile probleme ale umanitatii, ci sa practicam firestenia marunta. Firestenia cuminte. Hai sa nu mai iubim atat de violent!